Şi mulţi au dat înapoiauzind condiţia pe care trebuiau să o îndeplinească.

Unii din neputinţă, nuştiau ce să dăruiască.

Alţii, din zgârcenie, nudoreau să dea nimic.

Au fost şi oameni caredin mândrie s-au retras, considerând că se înjoseau dacă în loc să primească eicadouri, le dăruiau.

Rând pe rând, toţi aucăutat o scuză pentru a nu dărui ceva.

Când omul nostru credeacă va rămâne singur în lumea lui minunată, un musafir i-a trecut pragul. Era uncopil.

– Eu ţi-am adus în dar,începu el timid, mâinile mele, să te ajute să menţii lumea aceasta frumoasă.Iar când voi creşte, am să-ţi dăruiesc mintea mea să te ajute să o împodobeşticu noi frumuseţi. Iar când voi îmbătrâni, am să-ţi dăruiesc blândeţea meapentru a primi oaspeţii ce vor veni!

Copilul tăcu. Omul i-adăruit un zâmbet.

– Bine ai venit în lumeamea! i-a răspuns.

Vestea despre acest copils-a răspândit repede şi toţi cei care au auzit-o şi-au zis œ şi eu aş putea să-i dăruiesc mâinilemele în ajutor  , şi eu aş putea să-l ajut cu nişte idei , şi eu aş putea să-i ofer pricepereamea , şi eu , şi eu … şi mulţi au pornit spre poarta omului nostru!

În prag se afla acum unbătrânel. Acesta le-a zis:

– De ce v-a luat atâtatimp să vă daţi seama că puteţi dărui foarte uşor un zâmbet? Tot ce aveţinevoie e puţină dragoste!

Şi lumea lui s-a umplutde oameni, de zâmbete şi de dragoste.

Povestea lui s-a dus pearipile veacurilor până a ajuns la noi, într-o seară de Ajun, ca să nu rămanemsinguri cu lumea noastră.

Pentru ca să simţim magiaCrăciunului.

Şi să o păstrăm însufletele noastre toată viaţa.

Acum, de v-a plăcutpovestea, spuneţi-mi printr-un zâmbet.

Cu îngăduinţă,

Un suflet ce vădăruieşte sufletul său.
Pepelea Anca