Nu stiam nici ca pentru mine incepuse Apocalipsa unei vieti pe care o traisem pana atunci, ca urma sa-mi platesc greselile trecute si ca singura care ma va ajuta sa nu ma inec va fi speranta. Nu stiam si tot ce simteam la vederea ei era o uimire bucuroasa, o recunostinta pentru ca o regasisem si desi se intamplase minunea, nu era nimeni caruia sa-i multumesc. Sau care sa ma apere de ceea ce va urma.
Pana sa o reintalnesc, nu ma puteam lauda cu o viata normala, ci doar cu una traita din plin. Si mai ales, libera pentru ca nu tineam deloc sa fiu in randul lumii. Ajunsesem la Dijon venind dinspre Paris, noaptea tarziu. Mersesem prin intuneric foarte prudent, fara sa depasesc viteza legala, de frica sa nu ma opreasca jandarmii pe care-i banuiam ca stau la panda din plictiseala. Nu aveam asigurarea auto si ma si vedeam retinut la post si ratand intalnirea cu ea. Mergeam deci prudent, cu ochii pe GPS-ul care ma indruma inspre gara din Dijon. Si aveam o nerabdare si o neliniste care ma stapaneau si ca sa scap de ele dadeam sms-uri din jumatate in jumatate de ora.
Ii spuneam unde sunt si cat mai am si ca, evident, o iubesc si ca o sa ajung la timp. Mai degraba imi confirmam mie insumi ca fac ceea ce fac si speram ca, prin asta, ca printr-un soi de magie, o sa fac sa se intampla lucrurile asa cum speram.
Adica o sa poata veni, nu o sa adoarma, nu o sa uite, nu se va intampla nimic altceva care sa o impiedice si ca o sa o revad si sa o tin in brate. Pentru ca deabia aflasem cu cateva saptamani inainte, ca inca o iubesc, dupa 12 ani si desi nu ma gandeam ca ar fi posibil , ca ma iubeste si ea dupa tot atata timp .
Era, lucrul acesta, atat de neobisnuit incat ma simteam ca intr-o telenovela in care se intampla lovituri de teatru si dezvaluiri socante cu duiumul, care , daca s-ar intampla in realitate, personajele ar face infarct de cate 3-4 ori pe episod. Si timp, de 4 ore si mai bine asta am facut,ma uitam cand la telefon, sa scriu sau sa citesc mesajele, cand la GPS, ca sa vad incotro sa o iau la intersectii, cand la drum, pentru ca ma temeam de vreun animal care sa traverseze soseaua si sa-l lovesc si sa defectez masina. Asta facea parte din spaimele de a nu ajunge, laolalta cu controlul jandarmilor. Benzina aveam, motorul mergea, facusem tot ce putusem ca sa ma asigur.
Intr-atat de mult incat, desi ea ajungea abia dimineata la 9 si ceva, desi hotarasem ca dorm la hotel si plec odihnit la 5 dimineata, totusi, la ora 23 cand ajunsese la hotel, luasem camera si ma pregateam sa duc bagajele sus, ma razgandisem. Pusesem geanta inapoi in portbagaj, ma urcasem in masina si pornisem la drum. Ca atare, pe la 3,30 noaptea, dupa drumul plin de spaime si sms-urile care incetasera la un moment dat, pentru ca si ea trebuia sa doarma, nu de alta, ajunsesem la 300 de metri de gara. Parcasem pe o strada, langa niste blocuri si coborasem ca sa ma dezmortesc. Si daca tot ma dezmorteam am mers pana la capatul strazii sa vad cu ochii mei gara. Abia dupa aceea m-am linisiti, am urcat inapoi in masina, am blocat portierele si am dat scaunul pe spate. Si, acoperit cu o geaca, am dormit pana la ora 7.30.
Cand m-am trezit, lumea trecea pe strada, iar eu eram amortit si infrigurat. Am luat geaca pe mine, am coborat si am pornit spre gara care se deschisese. Pe drum ma dezmorteam si capatam certitudinea ca o sa vina. Tot ce voiam acum si ma simteam curajos fiindca mai erau doua ore pana sa vina, era o cafea care sa ma trezeasca.
Ma prinsesem deja ca oamenii pe langa care treceam nu stiau cat de ridicol ma comportasem noaptea, cu plecatul si drumul plin de spaime si ma accepta printre ei cu indiferenta. Mi-am luat cafeaua si am baut-o afara, ca sa pot fuma. Apoi am mers ca sa vad la ce peron vine TGV-ul din Berna si la ce ora ajunge. M-am dus chiar pana pe peronul respectiv si am verificat daca intr-adevar acolo opreste trenul.Si dupa aceea mi s-a facut rusine de mine,am iesit din nou in fata garii si am mai luat o cafea pe terasa, cu sufletul plin de o liniste mare de parca acum, ca facusem toate astea, ea trebuia, intr-un fel, era obligata sa vina.
Bine-nteles ca linistea mea a tinut pana cand am primit sms ca ajunge in jumatate de ora, ca tocmai a trecut frontiera dintre Elvetia si Franta. Nu mai stiu ce am facut, dar jumatate de ora parea dintr-o data un timp foarte scurt , asa ca eram imediat pe peron si o asteptam. Noroc ca mai erau si altii, iar totul parea normal si o asteptam. Noroc ca mai erau si altii, iar totul parea normal si chiat banal, obisnuit si sigur.Tocmai ma relaxam la gandul asta cand am avut primul presentiment, care se va repeta in timp, dar pe care l-am simtit prima data atunci , pe peron, cu vreo 10 minute inainte ca trenul sa opreasca.
Era de parca as fi construit un turn de nisip pe o plaja si abia apoi mi-as di dat seama cat de fragil e, cum poate un val sa-l prabuseasca sau pasul unuia neatent sa il distruga. Si totul sa se termine. Nesiguranta si fragilitatea acestei certitudini pe care o voiam cu toata puterea a fi reala mi s-a relevat atunci, pentru o clipa. Dar mi-am revenit si am alungat gandul.Nu stiam ca e primul dintre semnele Apocalipsei, prevestind un sir de dezastre care vor culmina cu moartea celui care am fost si cu renasterea mea, posibila, cum singur Sf. Ioan spune, intr-o viata viitoare, fericita, impreuna cu ea. Acum imi pare mai clar ca am fost avertizat si ca puteam fugi si scapa, poate.
Dar nici nu ma geam sa fug, abia ajunsesem , eu stiu cum, si asteptam cu neincredere inca sa se implineasca minunea si sa o vad coborand din tren la mine in brate. Abia multe imbratisari mai tarziu, cand simteam in mine ca toate lucrurile in care crezusem pana atunci se prabusesc , am recunoscut iarasi ca turnul de nisip pe care-l construisem se naruie si i-am spus pentru prima data:
-Eu stiu ca o sa mor din dragostea asta.
Pana atunci, insa, vedeam trenul cum opreste la peron iar calatorii coboara. Am cautat-o din priviri, peste capetele celorlalti, fara sa o gasesc, pana cand am recunoscut-o la 5 m de mine. Era imbracata in rosu si negru, era mai frumoasa decat imi aminteam , o femeie frumoasa.
Imi spusese la telefon ca ma iubeste , asa ca am luat-o cu grija in brate, ea atat de micuta, am sarutat-o si am fost fericit, de parca prin imbratisarea asta s-ar fi rezolvat toate , iar de acum o sa fie mereu. Dar ea doar inceputul sfarsitului, insa era un inceput placut , plin de bucuria regasirii si speranta, iar acum , cu cat scriu mai mult, cu atat tind sa ma iert pentru ca nu am tinut cont de aceea ce imi spunea instinctul si am continuat. Dar nici nu puteam face altceva, credeam asa cum inca mai cred, intr-o dragoste mai presus de timp, ca un foc ce s-a aprins de la niste carbuni care au stat sub cenusa, nestinsi, timp de 12 ani. Era prea frumos ca sa nu speri, iar cand se intampla, cu sa nu crezi? Intr-o clipa am alungat toate gandurile si indoielile, m-am desprins din imbratisare, am luat bagajul ei in stanga, cu drapta am prins-i de mana si am plecat spre iesirea din gara, spre masina.
O strangeam tare de mana, era acolo, era a mea din nou, urma sa ne urcam si sa pornim oriunde am fi vrut. Totul era posibil si chiar era la acea vreme. Si ma simteam puternic si o aveam din nou langa mine. Lumea era asa cum trebuie, toate erau bune si frumoase, toti ceilalti disparusera. Eram singuri pe lume, noi doi si dragostea noastra i ne tineam de mana , chiar si in masina. De atunci ne-am tinut asa mereu si mi se parea minunat si nu puteam face altfel. Timpul se oprise in loc si o vedeam doar pe ea, atata tot. Nu ma mai interesa nimic altceva.
Cand ma gandeam acum la asta, cred inca, la fel de tare, ca merita sa mor pentru momentele acelea. Au fost prea frumoase.
Autor: Cornel C