Pentru o secundã, renunţarea la fricã a apãrut revoltã, un pas spre libertatea desãvârşitã. Apoi a început teama. Ce ne-ar mai motiva sã acţionãm, sã ne trezim dimineaţa, sã realizãm ceva, dacã frica ar dispãrea? Nu este frica imboldul din spatele viselor?
Pe cât de puternic e sentimentul de fricã pe atât de mult este şi dorinţa de succes, de obţinere a unui rezultat favorabil. Face parte din echilibrul sufletesc, presupun, din moment ce conştiinţa a toate este urmatã de fricã.
Sã fie frica oare rezultatul neîncrederii in forţele noastre? în "a fi"-ul nostru? Sã fie ea amãgire şi concreteţe în acelaşi timp? Sã fie vorba de frica de a ne implica?
Scriind despre fricã parcã am aşezat-o undeva în faţa mea…O privesc, o analizez, îi caut frumuseţea şi inutilitatea deopotrivã. Dar, apoi, mi-am dat seama cã, defapt, în ecranul monitorului era chipul meu ce îmi zãmbea ironic. Nu mai are sens acum sã continui. Mi-e fricã de banalitate.
Ţie de ce anume ţi-e fricã cel mai mult?
###
Existã o limitã a suferinţei, dar nu şi o limitã a fricii- Dolendi modus, timendi non item. ( Cicero).
Cand nu exista nici o teama, onoarea si respectul dispar. Nullus ubi timor est , honor et reverentia cedunt. ( Cicero)
Cine va pofti ceva, se va şi teme de ceva. Qui cupiet, metuet quoque. ( Horatius).
Indrãzneala unuia creşte în raport cu frica celuilalt. Crescit ex metu alieno audacia. ( Livius).
Norocul îi scapã pe mulţi de pedeapsã, dar de fricã- pe nimeni. Multos fortuna liberat poena, metu neminem. ( Seneca).
Este cel mai rãu lucru sã te temi de ceva când nu speri nimic. Miserrimum est timere quum speres nihil. ( Seneca).