Isi amintea de bunici… De casa lor albastra si curtea larga. De bancuta asezata langa cuptor. Unde se aseza bunicul si privea spre strada. Mai in spate era gradina. Acolo cadeau mere de la vecinul. Iar in spate de tot era un rau…
Mai tot timpul era vreme frumoasa cand mergea la bunici. Cel putin acum nu isi amintea vreo ploaie. Ii venea in schimb mirosul de paine de la Cooperativa. Si cel al peretilor invechiti, captusiti cu pamant…
O auzea pe bunica cum chema puii…cum o invata Tatal nostru… si bancuri cu Bula care dorea sa scape de armata- cere des invoiri ca i-a murit tatal si primea de fiecare data; o data a spus insa ca a i-a murit mama si comandantul i-a dat vreo luna liber, induiosat… Bula a revenit dar dupa un timp a zis din nou ca i-a murit mama…insa comandantul i-a replicat: poti sa ai cati tati vrei, dar o singura mama ai!
Ar fi vrut sa le dea un nepotel, dar undeva socotelile s-au intrerupt. Timpurile s-au amestecat dar nu s-au potrivit. Ea avea in jur de 20 de ani cand bunicii plecasera, de tot, din lume.
Melodia se terminase de cateva secunde… Dar pe obraji lacrimile nu se uscau… Ii era prea dor de simplitatea copilariei sale…
Se ridica de la calculator, isi lua paltonul si iesi afara… Se opri o clipa in poarta, asa cum faceau bunicii ce pareau sa aiba tot timpul din lume. Se uita in lungul strazii. Batea un vant lin.
– La vara am sa merg la bunici… Incepu sa-si stearga ochelarii… La vara, chiar si singura am sa merg la bunici…