Nu spun că nu realizăm cât de importantă este libertatea de care ne bucurăm acum. Ci doar mi-e teamă că luăm libertatea ca pe un firesc, ca pe ceva personal. Nici măcar un drept nu o considerăm cât mai ales o politică de la sine înţeleasă a secolului pe care îl trăim. De aceea ne mirăm şi nu înţelegem cum în alte ţări există încă interdicţii de natură politică, socială sau religioasă.

Acum îmi dau seama că aş fi vrut să am 20 de ani în 1989. Să îmi trăiesc adolescenţa fără ProTv şi fără second hand-uri. Să nu ştiu câte bunătăţi există pe lume dar să ştiu că se poate mai mult. Iar atunci când revoluţia ar fi izbucnit să ies în stradă. Să strig: Libertate!

Atunci aş fi simţit schimbarea până la ultima picătură de sânge. Aş fi ştiut astăzi să merg săptămânal prin Parcul Eroilor şi să-mi acord un moment de meditaţie. Oare câţi din tinerii care călăresc băncile din acel parc- situat în centrul Braşovului- realizează că lângă ei sunt oamenii cărora le datorează libertatea lor de acum?

Săptămâna aceasta nimeni din lista mea de messenger nu a avut o poză sau un status cu referire la revoluţie. Când a fost Ziua României, începeam să număr câţi şi-au pus steagul la avatar. Dar acum nimic. De ce?

Aveam 12 ani când la Televiziunea Română se difuzau imagini din stradă. Apoi un lung şir de morţi dezbrăcaţi aşezaţi într-o încăpere. O mamă se întreba plângând de ce a murit fiul ei. Aceasta a fost revoluţia pentru mine. Şi aşa va rămâne. O noapte în care mama trebăluia prin bucătărie aşteptându-l pe tata. Iar eu am adormit rugându-mă să ajungă neîmpuşcat.

Of, aş fi vrut să am 20 de ani în 1989…! Să simt acum că, totuşi, ceva s-a schimbat: suntem liberi.

Rămâneţi cu noi, dragi eroi!