E uşor sã scrii poezie. Nici rimã nu îţi trebuie neapãrat. Nici chiar culturã, fie ea medivalã, fie ea modernã, fie naţionalã sau fie europeanã.
Ai nevoie de un sentiment. Atât. Un sentiment care sã îţi umple sufletul de trãire puternicã iar mintea sã ţi-o întunece faţã de toate adevãrurile lumii. Şi scrii poezie. Oriunde, oricum, oricând.
Iar poezia se scrie pentru tine, pentru eu-ul acela pe care prietenii tãi îl cunosc doar din şoapte. Poezia nu se scrie pentru altul; ea poate vorbi despre altul însã, pãtrunzând miezul ei ajungem acolo, la eu, la eu-ul tulburat ce nu a gãsit linişte decât scriind.
Repet, repet şi chiar am sa strig : e uşor sã scrii poezie! Dar e atât de chinuitor de greu sã descoperi acel sentiment –izvor ! Pentru cã trebuie sã treci dincolo de limite, sau cel puţin sã te loveşti de ele, sã te duci pânã acolo unde simţi cã adevãrul are miros, are culoare şi are fiinţã !
Sã spargi – în şoaptã sau în puternic zgomot- uşile credinţei, ale speranţei, ale visului şi sã ajungi sã trãieşti tocmai renaşterea, eternitatea şi realitatea ! Sau sã vezi imaginea întreagã în fiecare ciob de oglinda ! Sau pur şi simplu sã te ardã « a fi » !
De aceea poezia e inima poetului. De aceea poetului inima îi tremurã când mâna sa strecoarã în lume suflet din timpul ce nu poate sã-i fie decât trudã.
Nu vã luaţi creionul spre a scrie, dacã nu aveţi curajul de a strãbate fiorul la extreme ! Mai degrabã veniţi, luaţi-mã de mânã şi arãtaţi-mi unde oceanul cântã, unde verdele devine moarte sau… oriunde-ul, oricum-ul, oricând-ul.