Demult, nu prea demult, mă plimbam pe aleea de sub Tâmpa. Plângeam. Îmi era dor de un prieten iar cel de lângă mine nu putea decât să mă asculte. Era în zadar să-mi spună orice. Ştia că nu vreau să-mi amăgesc dorul. Mi-a povestit apoi cum cineva din familia lui- sau cumva relaţionat de asta – a trebuit să treacă prin momente mai dificile. Era trist. Şi era personal.

Demult, nu prea demult, ascultam colinde în Piaţa Sfatului. Venise tocmai Hruşcă cu ele. Era mulţime. Nu mai ţin minte dacă ningea dar ştiu sigur că el era în spatele meu şi mă legăna. Îmbrăţişarea lui mă făcea să simt bine. Eram asemeni multor cupluri din jur deşi el mi-a devenit iubit în următoarele zile. Era tânăr. Mai tânăr decât mine.

Anul acesta n-am mai trecut prin Parcul Eroilor de la 1989. N-am mai plâns de dorul nimănui. N-am mai ascultat nici colinde. Şi a fost tot decembrie. Cu ninsoare. Cu brad împodobit.

Mi-am amintit de toate, în alt fel. Căutând să fac altceva. Bunăoară, mi-am făcut testul HIV, am fost la ziua de naştere a unui prieten şi am fost să văd cum aprinde primarul bradul şi toate luminiţele din oraş.

Şi totuşi eroii îmi spun că va fi bine.

La mulţi ani, Românie! Decembrie rămâne pentru mulţi mereu prezent.

La mulţi ani, prieteni! Decembrie vă aduce lângă mine.

La mulţi ani, iubite! Decembrie e începutul.