Roxana era în clasa a XII-a, la liceul Nicolae Titulescu. Era o fire deschisã, veselã, iar din când în când se chinuia cu exerciţiile la matematicã. Cânta mereu “ sunt o pisi-pisi-pisicuţã, talentatã şi drãguţã”. Mihaela, colega ei, îmi mai mãrturiseşte cum îşi fãcuserã ele planuri cã vor purta tocuri peste doi ani.
“Incerc sã fiu o persoanã diferitã faţã de ceilalţi… cu toate k nu sunt frumoasã, nu port tocuri, nu`mi plac fiţele, îmi place sã râd, ţin ffff mult la prieteni ( kiar dak doar câţiva se pot numi prieteni), îmi place shaorma de la mall, îmi place la mare ( cu toate k am uitat ce înseamnã “plajã” ), ascult Vama Veche, cu toate k mai nou, toatã lumea ascultã… dar mie îmi plac melodiile lor pentru k sunt printre puţinele care trimit mesaje!!! Îmi plac albastrul, verdele şi negrul, pot fi o prietenã de încredere pentru cineva de încredere, îmi plac fff mult party-urile….trebe…( c`aşa-i românu`) . Evoluez mereu, aşa ca sã nu te miri dacã dupa un timp nu mai diger chiar toate glumele fãcute în trecut. Încerc sã am mereu câte o ocupaţie, sã am un scop pentru cã nu suport sã stau degeaba şi sã aştept soarta sã`mi batã la uşã prea târziu. Nu …eu asociez acest lucru cu limitare mintalã”
Acestea sunt cuvintele Roxanei, de pe site-ul hi5. Ai putea sã spui acum cã nu a trãit cum a vrut? Cã n-a ştiut sã ia viaţa în paşi de drum`n`bass? Ai putea spune orice. În afarã de faptul cã a trãit destul. Poate cã glumea când se autointitula “un nimeni celebru”. Dar azi e celebrã. Deşi nimic nu o deosebeşte de ceilalţi tineri frumoşi şi rebeli din generaţia ei. Doar faptul cã a murit brusc, într-un accident de maşinã. Pentru cã din joacã sau din teribilism, împreunã cu doi prieteni s-a urcat într-o maşinã care nici mãcar nu era a vreunuia dintre ei. O mişcare greşitã şi toatã vraja a dispãrut. În albia unui râu. Iar acum nu a mai rãmas timp pentru a judeca, pe unul sau pe altul. Ci doar pentru a –i preveni pe alţii de rãul ce li se poate întâmpla. E chiar necesar uneori sã învãţãm din greşelile altora.
Vãzând numarul de aproape 7.000 de vizualizãri într-o singurã zi a videoclipului “in memoriam”, fãcut de Mihaela, mi-am adus aminte, de scena din filmul “Pay it forward”. Când mii şi mii de oameni au venit cu lumânãri şi flori la casa mamei ce-şi plângea copilul mort. Printr-o simplã dorinţã, de a face o lume mai bunã, copilul a gãsit o metodã simplã. Ca fiecare sã ajute cel puţin trei persoane necunoscute atunci când acestea au mare nevoie. Şi astfel a ajuns sã schimbe viaţa unor oameni de la mii de kilometrii distanţã. Dar a murit, printr-o joacã, înjunghiat de un coleg.
Pentru tine, Roxana, “Epilog.” Pentru tine, care citeşti… “Pay it forward”.
Celor care cred ca lumea asta cu iubire va scapa
Celor care cred ca Dragostea va mai schimba ceva
Le vom cinta, le vom cinta le vom spune asa:
Nimeni n-o sa iti explice ce e Dragostea
Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla
Si atunci sa nu uiti de inima ta
Binele si Rau-n jurul tau se vor juca
Lumea asta moarta va-ncerca sa-ti fure dragostea
Niciodata sa nu uiti de inima ta
Celor care cred ca Visele nu pot muri,
Celor care stiu ca Ura nu naste copii
Le vom cinta, le vom cinta le vom spune-asa
Nimeni n-o sa iti explice ce e Dragostea
Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla
Si atunci sa uiti de inima ta
Binele si Rau-n jurul tau se vor juca
Lumea asta moarta va-ncerca sa-ti fure Dragostea
Niciodata sa nu uiti de inïma ta