Aşa am ajuns sã-i vizitez la Bran pe cei care au luat parte la schimbul de tineret numit Inclusion of young people with fewer opportunities, care a avut loc între 19 şi 25 octombrie, organizat de cãtre asociaţia I.S.O.L.A din Italia în parteneriat cu asociaţia ATELIER din Braşov, in cadrul programului Youth in Action. Aici au venit tineri din Bulgaria, Iordania, Italia, Macedonia, Spania şi, desigur, România.

Nu micã mi-a fost mirarea când am vãzut un grup foarte vesel, iar fiecare dorea sã ştie câte ceva despre celãlalt, de parcã ar fi fost vechi prieteni ce se regãseau dupã ani de depãrtare, însã în fapt, se vedeau pentru prima oarã, erau strãini unii de alţii, chiar dacã reprezentau aceeaşi ţarã. Dar extraordinar a fost faptul cã şi eu m-am simţit fãcând parte din grupul lor încã de la prima întâlnire.

Momentul evaluãrii aş îndrãzni sã spun cã a reprezentat punctul culminat al proiectului. Adunaţi in cerc, povesteau despre ultimul joc, schimbul de valori sociale. Fiecare primise câte un set cu anumite sintagme, urmând a vinde celorlalţi pe cele pe care nu le doreau sau care nu îi reprezentau. In acelaşi timp, încercau sã cumpere valorile pe care şi le doreau. La final s-a dovedit cã unii au avut mai mult interes faţã de ceea ce-i preocupã în mod personal- “ urãsc sã mã trezesc dimineaţa”, “ îmi place cafeaua”, “ sunt sexi”, “sunt desteapt/ã”- în timp ce alţii au dorit neapãrat sã-şi arate grija faţã de celãlalt- “ îmi iubesc familia”, “ îmi iubesc prietena/ prietenul”. Jocul le-a permis participanţilor sã vadã cât de departe pot merge pentru a face un compromis şi sã accepte o sintagmã pe care nu o dorea nimeni- “Uniunea Europeanã nu are sens”- sau sã-şi descopere faptul cã pot fi de acord datoritã unui mic amãnunt ce s-a întâmplat cândva – “Imi place Bush”, cazul unui macedonean, pentru cã Bush a rostit corect numele ţãrii lui.

A urmat apoi un moment emoţionant. La modul cel mai serios. Fiecare a trebuit sã se aşeze cât vrea de comod- un tip din Bulgaria chiar se lungise pe mochetã – şi sã închidã ochii. Liderul de grup, Dorian, a dat drumul la muzicã şi camera se umplu de acorduri line. Apoi a început a povesti: cum fiecare a ajuns într-un aeroport strãin, cãutând pe cineva strãin care i-a luat cu maşina şi i-a dus într-un oraş strãin, în munţi, unde au ajuns pe vreme de noapte; cum a doua zi au început sã cunoascã noile feţe din jurul lor, sã aibã tot felul de activitãţi şi jocuri educative împreunã, sã se distreze, sã viziteze, sã guste din tradiţiile celorlaţi prin seara interculturalã, pânã când au ajuns în acest moment final, dupã care urmeazã la revedere. Ochii s-au deschis treptat, dar la unii aveau lacrimi. Pentru o secundã nimeni nu a vrut sã se mişte din loc. Sufletul tuturor era încãrcat deja de dorul de a se revedea cât mai curând.

Dorian a luat apoi un ghem şi l-a aruncat spre cineva, pãstrând capãtul. Fiecare a urmat gestul lui, iar când ghemul s-a terminat, între noi toţi era o pânza formatã neregulat, dar care ne unea. Iar atunci când se primea ghemul se spuneau câteva cuvinte despre proiect. S-au spus mulţumiri, s-au spus felicitãri, s-au mãrturisit speranţe. Iar pânza creatã a fost vizualizarea concretã a faptului cã eram uniţi. Şi era vorba de unirea ce trece dincolo de distanţa dintre ţãri, dintre timpul fiecãruia.

Un lucru care m-a impresionat au fost aplauzele. Se aplauda “la scenã deschisã”, ori de câte ori ceva frumos se întâmpla, ori ceva amuzant. Dar ceea ce nu mã aşteptasem sã vãd au fost aplauzele celor care rãmâneau în timp ce fetele din Spania se urcau în maşinã sã meargã spre aeroport. Era parcã salutul lor, modul lor de a se încuraja unul pe altul şi de a-şi spune cã totul va fi bine.

Recunosc cã am mers spre ei pornitã de a le lua interviu. Dar am descoperit oameni care nu se gândeau la prejudecãţi sau la vreo discriminare personalã. Ci care au ştiut sã foloseascã din plin puţinul timp ce îl aveau împreunã. Ba mai mult, parcã timpul însuşi s-a îndurat de ei şi le-a dãruit o iarnã – dumincã a nins la Bran foarte mult-, o toamnã – zilele ce au urmat au fost ploi- şi o primãvarã –în ultimele douã zile dimineţile erau senine, iar amiezile încãrcate de soare şi vânt jucãuş. Fotografiile lor poartã fulgi de nea, frunze galbene şi iarbã verde.

Poate e greu sã te conving cã un strãin îţi devine prieten dacã petreci cu el o clipã de magie, în jurul unui cântec sau a unui foc. Nici nu încerc. Dar te provoc sã te duci în mijlocul unui astfel de grup, ce îţi este total strãin şi sã-ti descoperi propiile limite şi valori sociale.

Ah, da, era sã uit… am avut ocazia sã-i întâlnesc pe stradã. Eu eram în autobuzul ce mergea spre Bran, iar ei într-o staţie. Cine ar fi crezut… ?!