Prea puţin suntem învãţaţi sã ne luãm la revedere. Sã ieşim din viaţa cuiva pentru a reveni apoi, fãrã ceartã. Sã ştim sã primim despãrţirea, judecând drept situaţia existentã. Sã acceptãm cã nu e nimeni vinovat. De la bun început nu a fost vreo vinã. Ci doar o încercare de a croi ceva frumos. De a petrece clipe minunate împreunã. Atâta timp cât se poate. Cât nu intervine vreun obstacol. De orice formã. De orice simţire.

Dar cine sã ne înveţe sufletul ce-i plecarea? Cine sã ne dea atâta raţiune încât sã nu lãcrimãm la final deşi suntem conştienţi de adevãrul cuprins în vorba de rãmas bun? Ce cuvinte te-ar putea linişti ca sã nu crezi cã ai eşuat iar şi cã oricum nu sperai mai mult? Cã iubirile de-o varã sunt doar o varã. Cã iubirea nu se naşte într-o noapte cu cer senin. Cã n-ai cum sã te schimbi sau sã dai timpul înapoi doar pentru a face pe plac cuiva.

E totuşi important ca despãrţirea sã fie un moment sincer. Nu conteazã cuvintele rostite. Dar neapãrat mãcar acest moment, tainic de dureros în felul lui, sã fie unul în care tot ce se spune, se şi simte. Nu îşi au rostul promisiuni zadarnice. Nici zâmbetele false. Nici îmbrãţişãrile formale.

E nevoie apoi de o perioadã de tãcere. De a ne obişnui cu despãrţirea. De a plânge de dor, când dorul ne dã târcoale. De a alerga cât de departe vrem. De a descoperi frumuseţea unui cer senin în singurãtate. De a lãsa ca sã devinã amintire tot ceea ce a fost. E perioada în care, dacã despãrţirea a fost o greşealã, se poate repara. Dacã se revine acum, înainte sã se închidã cutia cu vise.

Dimineaţa, înainte de plecare, l-am sãrutat şi i-am şoptit sã aibã grija de el. Stãteam îmbrãţişaţi, iar el m-a sãrutat la rândul lui şi mi-a zis “şi tu sã ai grijã de tine”, apoi, dupã câteva secunde de tãcere, a adãugat, “mã voi întoarce, dacã vrei, mã voi întoarece”. Am lãcrimat uşor. L-am condus zâmbind la plecare.

Niciodatã nu am crezut cã o despãrţire poate fi frumoasã. Atât de frumoasã încât sã nu pot sã regret cã a venit. Şi azi când îmi e dor de el sã nu pot sã-i spun sã se întoarcã. Pentru cã mi-e teamã sã stric ce-am început. O altfel de prietenie.

Iar când despãrţirea va veni şi la tine… las-o sã fie vulnerabilã, ca steaua cãzãtoare.

„Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,

Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.”

( M. Eminescu)