Cuvântul, pentru a fi rostit, este gândit, este analizat, este purtat prin dicţionare sau reguli gramaticale. Este, pe scurt, raţionalizat. Creierul naşte cuvântul, îl accentuează sau îl colorează.

Ar trebui să nu mai avem declaraţii de dragoste. Acestea nu fac decât să deformeze sentimentele prin faptul că le raţionalizează. Ne fac să le gândim, să le analizăm şi apoi să le dăm verdictul, dacă le acceptăm sau nu. Şi –atunci, cum să mai spunem că iubim din inimă? Că dragostea noastră nu ţine cont de una alta etc?

Am ajuns să ne spunem atât de multe banalităţi despre cât de mult ne place de o anumită persoană, încât, la un moment dat, o pierdem, o ascundem după un munte de imagini create de cuvinte, rostite mai în glumă sau mai în serios. Şi-atunci ne mai mirăm că pleacă, după toate câte i-am spus?

Dragostea se simte. Acesta e adevărul. Precum credinţa în Dumnezeu. O ai sau nu o ai. La fel şi celălalt. Te iubeşte sau nu. Punct. Apoi urmează gesturile; tăcutele gesturi care vorbesc de la sine, care transmit atât de bine dorinţa, căldura şi pasiunea inimii.

Ar trebui ca dragostea să fie surdă, pe lângă faptul că e oarbă- ah, de-ar fi măcar oarbă! Să nu auzim acel “te iubesc”, “mi-e dor de tine” sau “rămâi cu mine”. Să fim siliţi să ne ascuţim simţurile. Să cunoaştem dragostea prin atingere, prin miros sau prin gustul pe care ni-l lasă în palmă mâna celuilalt.

E greu să cer o dragoste fără cuvinte. Mai ales mie, care am nevoie să mi se spună mură-n gură, să pot da apoi vina pe celălalt. Că doar el a zis. Eu am crezut vorbele lui.

Şi totuşi e vremea să cred într-o îmbrăţişare. Într-un sărut. Într-o tăcere. Chiar dacă nu este azi nicio sărbătoare legată de dragoste. Chiar dacă … !