Draga mea lume,
In zadar încerc acum sã-ţi împletesc cuvinte frumoase, când tu porţi în tine salba de graiuri alese. Din sãrãcia mea primeşte totuşi, un ram de colind şi un gând de luna plinã îmbujoratã de sãrutãri.
Ah, de-ar putea inima sã-ţi cânte fiecare cuvânt! Sã vezi cum mã bucur când mã legeni în prag de rãsãrit sau de apus, sau când îmi aduci veşti bune despre tine, cum ar fi nunta din iulie a Doinei, sau cã Ovidiu, Ion şi George sunt tãtici, cã ai luat bacalaureatul, ori cã Bianca s-a logodit! Mi-ai adus prieteni noi în varã şi-n toamnã şi un iubit în Ajunul lui Moş Nicolae.
Un an în care am reuşit sã te cuprind cu braţele sau doar cu gândul, lãsându-mã sã trec prin toate sentimentele umane, stându-mi de veghe la creştet sã aflu unde e limita binelui, unde e speranţa, sau unde indiferenţa a luat locul dragostei.
Te-ai schimbat mult, iar din tine, ai lãsat sã plece un prieten. Sã-l am doar ca amintire în fotografii, în ochii celorlaţi care l-au cunoscut, în foşnetul pãdurii şi liniştea cerului înstelat. Nu te-am înţeles şi cu greu am acceptat, de aceea mi-ai promis cã nu o sã mã laşi sã-l uit niciodatã.
Iubita mea lume, vin iar sãrbãtorile şi sufletul îmi este dus la colindat parcã prin alte anotimpuri. Nu e zãpadã afarã. Sunt doar nişte brazi împodobiţi, apãruţi ca dintr-un basm cu zâne şi zmei.
Te îmbrãţişez cu dor şi drag şi-ţi mulţumesc cã exişti!
Rãmâi cu bine, rãmâi cu mine!
A ta, mereu secunda timpului prezent,
Anca
###
Daca ai scrie şi tu o scrisoare cãtre lumea ta, oare ai primi un rãspuns? Lasã o scrisoare la uşa celor dragi şi chiar dacã lumea nu va deveni mai bunã, cu siguranţã, mãcar un zâmbet se va naşte. Şi e atât de mult acest zâmbet într-o erã a rãzboiului, a sãrãciei şi a bolilor de tot felul!
Dãruieşte un zâmbet celor care te-au purtat în gând şi în acest an! Şi poate cã ei la rândul lor, îl vor dãrui mai departe…!