Nu am sã critic însã organizarea zilei multimedia a festivalului, sosirea sau nesosirea invitaţilor, ori aplauzele unui public mai mult absent, ci, doar, timpul.

Cineva din juriu îmi spunea cã asemenea genuri de festivaluri nu se mai gustã în societatea noastrã, aşa cum se întâmpla prin anii `90. Sã îţi petreci timpul vizionând în jur de patru ore filme de scurt metraj alternate cu slide-uri de fotografie este prea mult pentru neliniştea ce se zbate prin gândurile noastre, pentru fuga continuã ce o facem între atâtea obligaţii sociale cotidiene. De aceea, la un moment dat, se cerea parcã o pauzã. Şi cumva, a şi fost. Pauza dinainte de ora stabilitã pentru începerea festivalului.

Timpul petrecut cu concurenţii a fost destul de puţin, fiind nevoitã sã alerg cu explicaţii când la tehnic, când la juriu, când la Cristina Alexandru, prezentatoarea acestei seri. Juriu a fost atenţionat sã nu depuncteze eventualele defecte ale materialului prezentat, dacã acestea depindeau de tehnic, cum ar fi, un font anume, o melodie uitatã sau o întrerupere bruscã a slide-ului. Cristina, uşor emoţionatã de a fi pe scena unui festival, a adus lânga ea concurenţii prezenţi prin salã, fãrã însã a face show cu ei, ci doar tachinându-i cu douã întrebãri, devenite lait-motiv-ul serii, respectiv, “ când ai fãcut prima fotografie?”, “crezi cã vei câştiga?”.

Recitalurile au avut un timp mai scurt decât îşi doreau protagoniştii, Monica de la The Burns, declarând cã a fost nevoitã sã încheie tocmai când abia se încãlzise, ei fiind obişnuiţi cu concerte de patru sau chiar cinci ore. Cei de la Trupa Ãia au ridicat în picioarele cele câteva fete rockeriţe din prin ultimele rânduri, ei având parte nu doar de o sonorizare bunã ci şi de efecte luminoase şi mult, mult fum plãcut mirositor.

Groove Garden, live club-ul unde am ajuns un pic mai târziu decât ieri, a fost plin pânã la refuz de tineri, unul mai talentat decât altul la karaoke. Oana Todoroc, prezentatoarea serii, a încercat sã stimuleze participarea, dar, dacã la început nimeni nu parea sã aibã curaj, declaraţia lui Claudiu Oţeleanu de a premia cu o sticlã de Feteascã Neagrã pe cel mai bun interpret, a stârnit o adevãratã competiţie între cei prezenţi. Nota şase s-a vehiculat intens, ba chiar nimeni nu se mai gândea la alte cifre. Lumea a cântat, a dansat, a aplaudat. Terry Lee Burns, de la The Burns, a stimulat audienţa sã cânte la unison “sweet home Alabama”.

Se fãcu ora 3 a.m., aşa încât, neputând negocia cu timpul, ne-am îmbrãcat şi am plecat fiecare spre casa lui. Oricum eram obosiţi, somnoroşi…Dar fericiţi! Ne-am simţit bine şi în aceasta zi!

Sã fii bucuros şi tu, Joy Art Festival-ule!