Hotãrâtã de a cunoaşte lumea, am întins mâna sã aflu numele celor din jurul meu. Apoi sã le cunosc ce le place, ce îi sperie, ce îi doare sau ce îi bucurã. Sau sã alerg cu ei spre drame imaginare, sã ne preconizãm reacţii, sã ne comparãm eroii din filme, cuvintele din muzicã ori ritmul ei. În scurt timp ne destãinuiam visele. Şi cine ştie câte ne mai spuneam…! Îi numeam prieteni iar unii dintre ei râdeau. Li se pãrea cã exagerez. Iar eu exageram doar atunci când îi întrebam înainte de plecare, “ce mi-ai spune dacã ai ştii cã mãine mor?”
Pe marea majoritate a prietenilor i-am cunoscut în lumea virtualã. Unul era Bogdan, din Bucureşti alãturi de care am descoperit apoi pentru prima datã capitala. De Florian, Timişoara. De Mihai, Târgu-Mureş. De Lucian, Cãlãraşi. De Florin, Constanţa. De George, Ploieşti. De Marius, Oradea. Iar tot un Bogdan era în Craiova. Mã suiam în tren şi nu mã îndoiam de faptul cã ei mã vor aştepta pe peron sau la biroul de informaţii. De fiecare datã au fost acolo. Cu un zâmbet, ori cu o floare.
Sunt câţiva pe care i-am întâlnit în oraşul meu. Alãturi de ei am învãţat lucruri noi, am trãit momente emoţionante şi am avut parte de petreceri minunate, dar cel mai mult m-a ajutat faptul cã erau lângã mine şi când ceilalţi nu puteau fi.
Alţii sunt din alte ţãri, Austria, Franţa, Olanda, Canada, Anglia, Bulgaria, Cehia, iar de luna aceasta, Turcia, respectiv, Ilyas. El mi-a arãtat cã prietenia poate exista deşi nu stãpânim o limbã comunã, pentru simplu fapt cã timpul poate fi minunat şi fãrã cuvinte multe. El mi-a dovedit cã orice om îţi poate fi prieten, trebuie doar sã existe o clipã de sinceritate.
Prietenii mei… unii au plecat în altã ţarã, alţii s-au cãsãtorit, patru sunt tãtici, de câţiva nu mai ştiu ce e cu viaţa lor, unul a murit, vreo câţiva rãmâne sã-i vãd la anul… Ce m-aş face fãrã ei? Mi-e dor de ei. Sunt momente, precum acesta este, când mi-i amintesc şi mã bucur de clipele petrecute alãturi de ei. Deşi cu fiecare an mai pierd din ei, nu vreau sã îi uit. Ei mi-au dãruit ceea ce se numeşte, experienţã de viaţã. Iar azi cred cu tãrie cã viaţa nu e altceva decât un şir de experienţe, frumoase sau rele, prin care trebuie sã trec spre a simţi cã pãmântul mai are puls, cã aerul mai are aripi, cã apa mai are sens, cã focul mai are cântec.
Dacã prietenia dureazã o secundã sau o veşnicie, nu conteazã. Important este sã realizezi cã existã. E atât de uşor sã ratezi o îmbrãţişare când societatea îti prezintã doar falsuri.
Bucuraţi-vã de zâmbet şi sã aveţi curaj sã întindeţi mâna!