Experienţa – un drog? O scuzã ? Sau doar o lecţie de viaţã?

Experienţa – scuzã, la ce te gândeşti? Nu înţeleg. Însã, experienţa –paravan, da! Sub paravanul experienţei mulţi îşi satisfac dorinţe pe care le e jenã sã le recunoascã faţã de alţi, iar uneori chiar şi fata de ei…

Aşa ajunge experienţa sã fie orice. Pentru unii drog, sub diferite forme –fie adrenalina aventurii, fie desfãtarea senzualã, fie satisfacerea orgoliului, “uite ce experienţe am eu!”, fie satisfacerea lãcomiei, “uite, câte experienţe am!” ş.a.m.d.

Lecţie de viaţã este doar acea experienţã urmatã de durere. Dacã m-am rugat vreodatã pentru ceva, a fost ca sã fiu capabil sã învãţ lecţiile vieţii fãrã sã mã oblige durerea sã “deschid ochii”. Omul e leneş, nu învaţã decât dacã este obligat şi nu mã refer aici la tabla înmulţirii, iar viaţa, ca sã-l oblige, nu are la îndemânã decât durerea. Ar mai fi fost “puterea exemplului”, dar ea este o lecţie superficialã, de regula oamenii spun: “eu nu o sã pãţesc aşa-ceva!”.

Se spune cã experienţa este mai importantã decât teoria, este acesta un îndemn la a-ţi lua lumea în cap?

In cele spuse aici, prin teorie înţeleg organizarea informaţiilor, ceea ce duce la cunoaştere, deci, într-o anumitã mãsura, înseamnã cunoaştere – vreau sa evit discuţiile filosoficoase despre legitimitatea sursei cunoaşterii. Consider teoria ca fiind o treaptã a cunoaşterii. Vãd cunoaşterea ca provenind din teoriile care au la baza experienţa- las deoparte ale tipuri aparte de cunoaştere: intuiţie ( Ţuţea), paradisiacã ( Blaga) etc.

Cine spune cã experienţa este mai importantã decât teoria? Şi când afirmã asta, se gândeşte la plãcerea provocatã de cele douã sau la cunoaşterea procuratã din ele? Dacã se referã la plãcere, da, de regulã, experienţa este mai importantã. Dar, dacã se refera la cunoaştere, ori nu gândeşte, ori nu gândeşte suficient. Daca am accepta ideea cã experienţa este mai importantã la acest capitol, am lasa deoparte teoriile dezvoltate de înaintaşii noştri şi ar trebui ca fiecare generaţie sã experimenteze reinventarea focului şi roţii! Şi acum sã-mi argumenteze cineva cã experienţa este mai importantã!

Dar cine îşi pune întrebarea “care din cele douã este mai importantã?” ar putea la fel de bine sã se intrebe “care este mai important: aerul sau apa?” Ambele sunt vitale. Fãrã aer nu trãieşti, fãrã apã nu exişti ( sã ne gândim din câtã apã e compus organismul nostru)! Apa este experienţã – fara ea suntem seci, uscaţi. Şi la propriu şi la figurat. Fãrã experienţã, cunoaşterea rãmâne la un nivel abstract, este stearpã, nu naşte nimic. ( Pentru mine valoarea cunoaşterii rezidã din utilizarea ei. Fiindcã degeaba cunoaştem o mulţime de lucruri frumoase dacã nu le folosim. Valoarea teoriei este potenţialã, ea se transformã în valoare realã doar prin împletire cu experienţa) Revenind, la paralela facutã, aerul este teoria, fãrã el riscãm sã murim. Rapid! Dacã, în copilãrie, parinţii nu ar avea grijã de noi experienţele pe care le încercãm, ne pot fi fatale. Ar fi “interesant” dacã ar trebui sã avem toţi experienţa unei cãderi de la balcon pentru a cunoaşte ce se întâmplã în cazul respectiv. Şi încã un lucru: parinţii, fãrã sã ştie, ne mai învaţã ceva – cum sã transformãm experienţele în teorie ( pe larg şi cu mai multe implicaţii povesteşte Carlos Castaneda despre acest subiect).

Din punctul de vedere al cunoaşterii, experienţa poate deveni importantã doar în relaţie cu teoria. Experienţa este furnizoare de elementele pe care sã se bazeze/sã se formeze teoria. Progresul în cunoaşterea omului a fost posibil doar fiindcã noile generaţii s-au bazat pe teoriile celor vechi. Pãstrându-le sau îmbunãtãţindu-le.

Între experienţã şi cunoaştere trebuie sã fie un echilibru. Între ceea ce ştim şi ceea ce facem, e bine sã existe o relaţie dacã nu de egalitate, mãcar de vecinãtate, sã fie la nivele apropiate.

Însã dupa cum stim, cunoaşterea rareori poate fi o sursã de plãcere. Experienţa, mai întotdeauna. Drept care, omul având o înclinaţie naturalã mai puternicã spre satisfacerea plãcerilor decât spre înţelepciune, se va repezi sã afirme cã experienţa în sine e “Foarte tare, frate! Supertare!”. Iar societatea de azi îi va zâmbi multumitã şi-i va spune: “Cool!”.

Prima ta experienţã legatã de perioada copilãriei care a fost şi ce te-a învãţat?

Prima experienţã: singurãtatea datoratã lipsei unui pãrinte ( divorţ), apoi cea a lipsei şi celui de-al doilea ( mama tânãrã îşi cautã totuşi perechea). Singur în casã cu radioul. Probabil aşa am ajuns sã am o vorbire foarte corectã de mic ( pe-atunci erau doar posturile oficiale unde se vorbea “în ton cu gramatica”). Eram singur cu gândurile mele. Şi cãrţile. Cãrţile mi-au fost singurii prieteni.

Aşadar, m-a învãţat sã tac, sã gândesc şi sã doresc oameni în preajma mea, dar nu m-a învãţat ce sã fac cu ei…

Ce experienţe noi ai dori sã trãieşti?

Experienţa utilizãrii tuturor cunoştinţelor mele …?! Asta nu, este o întrebare prea intimã.

Când spui cã îţi e de ajuns câte ai cunoscut?

Atunci când simţi asta. Atunci când eşti obosit. ( şi nu mai faci faţã) Atunci când eşti tâmpit. ( şi crezi cã faci faţã fãrã sã mai ai nevoie de alte cunoştinţe).

Eu am zis aşa în toate cazurile de mai sus. Şi, în plus, în momentul în care am simţit cã deja cunosc mult mai multe lucruri decât pot folosi.

Impãrtãşeste-ne din experienţa ta, cu privire la afirmaţiile: în dragoste şi în rãzboi totul e permis…

Limita dintre permis şi nepermis este datã de bãtãlia dintre nevoi/dorinţe şi morala proprie. Cu cât vrem ceva mai mult ( pãstrarea vieţii în rãzboi, de exemplu) cu atât autocenzura moralei scade. Deci, nu este vorba despre faptul cã acţiunile noastre devin normale, devin justificabile, ci impulsurile noastre devin mai puternice decât noi.

Şi carpe diem.

Este vorba despre a fi conştient de fiecare moment pe care îl trãieşti. Fiindcã în marea majoritate a timpului, oamenii se comporta mecanic. Merg cãtre serviciu şi mã gândesc la ultimile evenimente sau la ce am de fãcut, mã întorc spre casã cu gândul la ce voi mânca, ce trebuie sã cumpãr şi altele asemãnãtoare. Astfel, nu vãd copacii pe lângã care trec, nu aud pãsãrile care ciripesc, nu vãd cerul… nu sunt conştient cine sunt, unde sunt, de ce sunt… Dar bineînţeles cã partea hedonicã a omului a facut ca aceastã vorbã sã fie înţeleasã ca “distreazã-te la maxim, frate!”

Mie experienţa mi-a arãtat efemeritatea. Orice se poate schimba. Viaţa este vânt. Uneori puternic, alteori adiere. Iar noi suntem oceane calme sau spumegânde, depinzând de vant.

Un sfat pentru cei tineri dornici de noi aventuri?

Dacã sunt dornici de aventuri, nu au rãbdare sã citeascã aceste rânduri şi, cu atât mai puţin, chef sã asculte sfaturi. Pentru cei incerţi însã…

Pentru mine aventura înseamnã libertate. Cum a fost şi acel moment în Fãgãraş, când nerãbdator, am ieşit din “poteca” tãiatã de ghid, am urcat pe peretele de zãpadã spre un alt posibil traseu, mai bun. Din cauza grabei şi a chitarei din spate, de care uitasem complet, m-am trezit cã ajung pe o stâncã îngheţatã, alunecând brusc spre hãul de sub noi… Atunci, fãrã teoria frecãrii corpurilor, n-aş fi rãmas întreg. Şi, deşi corpul meu se zbãtea sã-şi împingã membrele spre stâncã, pentru a se prinde de ceva, i-am comandat sã le ridice. Cu palmele şi cu picioarele în aer, trupul oferea o suprafaţã mai mare de frecare ce m-a oprit. Cei din spatele meu m-au urmat, însã, evitând zona periculoasã. Am reuşit sã le arãt un drum mai bun ( exceptând stânca, desigur). Este o experienţã pe care n-o regret, doar fiindcã am un bagaj mare de teorii, altfel…

Aventura este libertatea pe care o simt atunci când îmi opresc gândurile şi las vântul sã aplece yola pânã când apa ameninţã sã nãvãleascã în barcã. Aventura este euforia vieţii, euforia periculoasã a vieţii. Fiind euforie, încerc sã am aventuri care nu urâţesc, nu murdãresc viaţa. Aventuri care au legaturã cu pãrţile luminoase ale existenţei.

Ma sui pe munte, cad din copaci, ajung sub apã împins de vânt. Mi se pare cã riscul a meritat.

Liviu Preoteasa este la 30 de ani privit de mulţi, în multe feluri; cunoscând pe unii şi pe alţii, fãrã a se lãsa totuşi descoperit prea uşor. Istoria lui s-a scris, pânã acum, fie cu creion, fie cu cernealã finã. S-a însoţit o vreme cu ale lui Tolstoi vorbe “aş da toatã faima mea pentru ca sã ştiu cã un suflet îşi face griji pentru mine şi mã aşteaptã acasã cu ciorbã caldã”. Apoi a stat câţiva ani cu Dumnezeu alãturi pe toate drumurile. Azi, spune doar atât: “Imi plac oamenii vii. Care trãiesc, care simt, care respirã”.

E dimineaţã. Prea bine. Nu e încã vremea sã culeg. Sau…?