Ce înseamnã credinţã? Dar post?

O definiţie datã credinţei ar închide-o în anumite limite ceea ce defapt şi înseamnã “a defini”, adicã a pune limite; credinţa este luarea la cunoştinţã a existenţei unei fiinţe superioare, în mod obligatoriu o fiinţã personalã, pentru ca relaţia sã fie una dialogalã şi întemeierea pe aceastã cunoştinţã. Dupã cum copilul cautã exemple mai întâi în familie, şi asistãm deseori la discuţii între copii de genul “taicã-meu îl bate pe taicã-tãu”, familia oferindu-i copilului o temelie optimizantã, la fel credinţa într-o fiinţã divinã superioarã ne întãreşte viaţa şi ne optimizeazã, ne oferã temelia necesarã pentru o viaţã în armonie. Existã o “teorie a profitului” dupã urma credinţei: dacã eu cred în Dumnezeu şi El existã, nu numai cã îmi petrec viaţa într-un optimism pe care mi-l oferã siguranţa temeliei, dar şi, trãindu-mi viaţa dupã preceptele creştine, dacã El existã, câştig viaţa veşnicã fericitã, Raiul, adicã starea de întoarcere în “pântecele iubirii maternale” a lui Dumnezeu. O a doua variantã ar fi sã cred în Dumnezeu şi El sã nu existe, atunci viaţa mea ar fi la fel de optimistã, chiar dacã mã bazez pe o temelie ce nu existã, dar despre care eu nu pot spune aceasta, iar dacã El chiar nu existã nu pierd nimic. O a treia variantã ar fi ca eu sã nu cred şi El sã existe, necredinţei mai putem sã-i spunem şi pesimism, ştiind despre cei care au o viaţã pesimistã cã vãd de cele mai multe ori sau întotdeauna partea goalã a paharului şi sunt mai mereu trişti şi îngrijoraţi pentru ceea ce urmeazã, iar în veşnicie aş cãdea în existenţa nefericitã, adicã Iadul, despre care Sfântul Isaac Sirul spune cã este aceea stare pe care el o numeşte “flãcãrile iubirii lui Dumnezeu”, deci focul iubirii neîmpãrtãşite şi nedorite; deci, în acest caz, pierd totul. O ultimã variantã ar fi sã nu cred, deci sã fiu pesimist, iar Dumnezeu sã nu existe, deci sã nu pierd viaţa veşnicã fericitã, despre care oricum nu cred cã existã dacã eu nu cred în Dumnezeu, în acest caz trãind o viaţã de tristeţe fãrã nici un motiv şi cu nici un scop. Pe mine personal credinţa nu numai cã mã ridicã de fiecare datã când mã împiedic, dar îmi place sã spun cã viaţa mea înseamnã mai mult credinţã decât orice altceva.

Încã de la începuturile lumii Dumnezeu dã poruncã oamenilor, nu pentru a le îngrãdi libertatea ci pentru a le cere rãspuns la iubirea din care El i-a creat. Deci porunca datã lui Adam şi Evei în Rai este primul îndemn spre înfrânare pe care Dumnezeu îl dã omului. Cel mai elocvent exemplu îl primim chiar de la Domnul Iisus Hristos când Dumnezeul –Om posteşte, în trup fiind, timp de 40 de zile în deşert, acolo având loc şi ispitirile diavolului. De ce îl numesc astfel, pentru cã Hristos ne demonstreazã cã trupul uman este capabil de înfrânare. A posti înseamnã a te abţine de la ceea ce constituie pofte sau plãceri, atât pe plan spiritual, cât şi pe plan fizic. Auzim de multe ori cã “nu ceea ce bãgãm în gurã conteazã, ci numai ceea ce scoatem din gurã”. Vã spun cã nu este aşa. Pentru a-ţi arãta iubirea faţã de cineva trebuie sã dai anumite dovezi, la fel este şi cu postul, trebuie sã dovedim cã şi noi îl iubim pe Creator la fel de mult, sau mãcar atât încât sã i-o arãtãm, în anumite perioade, în plan spiritual şi fizic. Postul de mâncare nu este un scop ci un mijloc, dar un mijloc care aratã pasul pe care îl facem noi spre Dumnezeu, iar postul sufletesc nu face altceva decât sã ne aducã aminte cã, precum zice Sfântul Maxim Mãrturisitorul, “acolo unde ne stã mintea, ne este şi sufletul”, adicã, dacã ne e mintea la pofte şi plãceri, acolo ne este şi sufletul. Aş vrea sã mai adaug cã, în Evenghelia dumincii trecute ( a patra din Post), Domnul Iisus Hristos spune cã unii demoni se scot numai cu post şi rugãciune. De ce oare ne mai mirãm când auzim reproşul pe care Hristos îl face ucenicilor sãi, cã “dacã aţi avea credinţa cât un bob de muştar, i-aţi zice muntelui acestuia sã se mute din loc şi el s-ar muta”, cum sã cerem semne de la Dumnezeu, când nici mãcar nu credem cã ni le va da?

Imaginea preoţilor e ştirbitã tot mai des prin exemple negative având la baza vechea zicalã “sã faci ce zice popa, nu ce face popa”. Cine are atunci autoritatea supremã de a fi retoricul binelui, adevãrului şi al frumosului în societate?

Imaginea şi exemplu suprem este Hristos, Dumnezeul care a luat “chip de rob”, din iubire, pentru a ne arãta cã cea mai mare valoare în viaţã este aceea de “a-ţi pune sufletul pentru prietenii tãi”. O pildã spune cã doi cãlugãri mergeau pe firul unui pârâu, la un moment dat li s-a fãcut sete şi au bãut din apa limpede a acestuia; apa era foarte bunã. Ajunşi la izvoare, au vãzut cã pârâul se ivea prin gura unui câine mort. Morala acestei pilde este cã nu conteazã vasul prin care vine harul, odatã ce este vas ales, ci harul care lucreazã în lume cu puterea lui Dumnezeu. Nu neg cã existã şi preoţi corupţi, când spun “corupţi” mã refer la orice atingere a pãcatului, sub orice formã, dar, din pãcate, trãim într-o lume patronatã de mass-media, în care conducãtorii de trusturi de presã încep a se crede dumnezei, lume în care, din nou din pãcate, omul ia ceea ce i se oferã pe tavã, fãrã a cerceta, iar presa le dã oamenilor, precum în vremurile romane, pâinea şi circul de care au nevoie pentru a nu lua în seamã schimbãrile care conteazã cu adevãrat. Existã oameni pãcãtoşi, pentru cã pentru ei a venit Hristos în lume, adicã pentru noi toţi, însã ar trebui sã încetãm a vedem paiul din ochiul celuilalt, trecând cu vederea bârna din ochiul nostru. Existã o mulţime de preoţi de valoare, care, pentru cã Hristos ne aratã calea smereniei, nu ies în faţã, dar cu atât mai incitant ar trebui sã fie pentru noi sã îi descoperim, mai ales cã trãim într-o epocã fãrã frontiere. Vã mai spun atât, când eram în liceu am fost la mânãstirea Sihãstria, din Moldova, unde l-am întâlnit pe pãrintele Cleopa, pe care, fiind împreunã cu colegii mei, l-am rugat sã facã o fotografie cu noi, rãspunsul lui fiind sã ieşim pe pajişte în faţa chiliei sale, unde vom gãsi un mãgar, sã facem pozã cu el, iar sub ea sã scriem Cleopa. Pentru mine este modelul suprem de smerenie.

Despre moralitate şi secolul XXI, ce se poate spune?

“Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt permise, dar nu toate zidesc”. Acestea sunt cuvintele prin care Sfântul Apostol Pavel ne aratã cã nici un lucru din lumea aceasta nu este rãu în sine, ci numai modul în care îl folosim. Încã de la zãmislire, omul are întipãritã în suflet legea moralã naturalã. Depinde cum folosim cele din jurul nostru, ce bagaj adãugãm şi cât balast, ca, pe parcursul vieţii cei din jur sã îşi dea seama de legea moralã din noi. Spun Sfinţii Pãrinţi cã sufletul omului este ca o oglindã, care, dacã se întoarce spre Soare, adicã spre Dumnezeu, oglindeşte lumina, lumina virtuţiilor, iar dacã se întoarce spre noroi, adica spre patimi şi pofte, atunci va oglindi întunericul, adicã adâncimea pãcatelor. Depinde de noi dacã decidem şi avem discernãmântul necesar sã ne însuşim legea moralã şi sã-i îmbogãţim conţintul în sufletele noastre. Cineva spunea cã secolul XXI ori va fi creştin, ori nu va mai fi deloc. Vedem cã încã trãim şi cã încã mulţi tineri se întorc la Dumnezeu, la Bisericã, sunt ca mlãdiţele viţei care se întorc la tulpina fãrã de care nu ar putea trãi, adicã la Hristos.

De ce viciile tind sã fie mult mai apreciate decât virtuţile în cercurile sociale?

Omul, de când este el, alege calea cea mai facilã. Fiind “chip al lui Dumnezeu”, omul are în sine nevoia şi dorinţa de fericire. Cãutarea fericirii, dupã cum spune şi Sfântul Maxim Mãrturisitorul, a fost şi este un lucru prioritar pentru om, am putea spune chiar primordial. Din pãcate, calea mai uşoarã de a gãsi fericirea duce la pofte şi patimi. Ceea ce nu îşi dã seama omul este cã aceasta fericire este una de scurtã duratã, iar plãcerea, într-o cantitate micã, are întotdeauna ca finalitate o durere mult mai mare. Înclinaţia pe care o are omul, setea dupã fericire, este fireascã, fiinţialã, însã aceastã fericire, fericirea realã, este şi va fi întotdeauna întoarcerea în iubirea lui Dumnezeu. Pânã îşi va da seama de acest lucru, dacã îşi va da seama vreodatã, omul va continua sã dea cu capul de pragul de sus, de atâtea ori pânã când îl va vedea pe cel de jos, adicã cel al smereniei, al “sãrãciei cu duhul”. Fiind calea cea mai uzitatã, dar şi cea mai agreatã, este “normal” sã fie şi cea mai popularã, aceastã cale a cãutãrii fericirii în patimã. Oricum, trãim într-o lume în care trebuie sã te integrezi cu orice preţ, în care anormalul este considerat normalitate, iar normalul, în Dumnezeu, este considerat anormal, considerat a nu mai fi la modã, învechit. În societate de prim rand este ideea “dacã nu eşti cu noi, eşti împotriva noastrã”.

Ispita de dragul experienţei, se iartã ?

Dumnezeu iartã orice, dar numai atunci când cãinţa este adevãratã, vine din suflet, şi este însoţitã de hotãrârea de a nu mai repeta. Pãrintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol spune cã, atunci când la spovedanie îi vin cupluri de tineri care îi povestesc cã trãiesc împreunã fãrã a fi cãsãtoriţi, el mereu le dã pilda hoţului care vine la spovedanie şi spune “Pãrinte, dezleagã-mã de zece ori, cã am furat de nouã ori, dar la noapte o sã fur iar.” Ce înseamnã aceasta decât numai aceea cã, dacã nu suntem hotãrâţi sã renunţãm la a ispiti şi a fi ispitã, sã nu nãdãjduim cã pe Dumnezeu îl poate înşela un om. Deci, eu spun nu la ispita de dragul ispitei, eu spun nu la a ispiti şi a cãdea în ispitã cu gândul cã Dumnezeu mã va ierta oricum, eu spun nu la joaca de a gãsi fericirea acolo unde ea nici mãcar nu existã. Trãim într-o epocã a consumerismului, în care oamenii sunt tentaţi sã consume cât mai mult şi cât mai repede. Îmi place o remarcã ce spune cã omul îşi pierde sãnãtatea pentru a face bani, ca apoi sã îşi piardã toţi banii pentru a-şi recâştiga sãnãtatea.

Ce sau cine anume îl îndepãrteazã pe tânãr de Dumnezeu?

Nimeni altcineva decât el înşusi. Existã situaţii în care au o influenţa şi anumiţi factori externi, însã, dacã ne gândim la ce am spus încã dintr-un început, cã relaţia noastrã este una dialogalã cu o fiinţa personlã, deci faţã cãtre faţã, cãci cuvântul faţã vine din grecescul “prosopon”, care a dat naştere cuvântului persoanã. Deci, dacã ne gândim cã relaţia mea cu Dumnezeu trebuie sã înceapã în interior, precum Iona al lui Marin Sorescu, şi doar mai apoi sã fie cultivatã şi întãritã de o relaţie cu Dumnezeu în comunitate, în Bisericã, atunci depãrtarea de Dumnezeu este o dovadã de lipsã a credinţei, o dovadã de slãbiciune în relaţia cu divinul, din nou o spun, o relaţie personalã.

Dezamãgirea – faţã de societate, din dragoste sau pe plan profesional- atinge marea majoritate a oamenilor. Cum sã-i facem faţã?

Pãrintele Arsenie Papacioc, despre care am vorbit mai sus, spune, în cartea sa “Cuvânt despre bucuria duhovniceascã” cã duhul mâhnirii, duhul tristeţii, nu sunt altceva decât nişte draci. Pentru a-i alunga trebuie sã apelãm la duhul veseliei, la duhul iubirii lui Hristos, care învinge moartea şi tristeţea. Pãrintele Constantin Necula de la Facultatea de Teologie din Sibiu spune, extraordinar dupã pãrerea mea, “ de ce eşti trist, popor al Invierii?”. Sfinţii Pãrinţi vorbesc în mai multe locuri despre aceastã stare de plictisealã, de suprasaturaţie de tot şi de toate sub termenul de “akedia”, care este un duh al mâhnirii, al lenei duhovniceşti, al plictiselii sufleteşti. Acest duh poate fi îndepãrtat numai în Hristos şi cu Hristos, lãsându-L sã lumineze din noi, dându-I voie sã arate lumii, prin noi, Invierea Sa. De aceea consider extraordinarã remarca Pãrintelui Necula: noi nu putem, nu avem voie sã fim trişti, pentru cã Hristos a învins moartea şi a deschis porţile Cerurilor pentru noi.

Un sfat pentru cititori…?

Sã-şi caute singuri calea, dar sã caute, nu sã se prefacã, iar aceasta trece prin Bisericã şi îl are pe Hristos ca început, Cale şi partener de drum, dar şi finalitate, îmbrãţişare în iubire. Pãrintele Dumintru Stãniloae spune cã iubirea lui Dumnezeu este ca un bumerang pe care Acesta îl trimite în lume sã ne ia pe noi la El. Iar porunca lui Hristos este sã ne iubim unii pe alţii precum El ne-a iubit pe noi, adicã în stare de jertfelnicie. Calea noastrã trece întotdeauna prin ceilalţi, care ne devin tovarãşi de drum, prin Hristos, în Hristos şi cu Hristos spre Hristos.

L-aş asculta pe Daniel vorbind ore în şir despre Dumnezeu ca despre cel mai bun prieten, ca despre cel mai drag, ca despre cel mai bun. Dar vine un moment când rãspunsurile trebuie sã mi le gãsesc singurã. În mine. Pe drumul de plecare, Daniel mi-a povestit o întâmplare adevãratã. În Bucureşti, pãrintele le spune oamenilor, în bisericã, despre faptul cã peste douã duminici, la ora 11, diavolul va veni tocmai în biserica lor. Lumea nu a cutezat sã-l creadã, dar pãrintele spune acelaşi lucru şi duminica viitoare, amintind cã în urmãtoarea, sigur, diavolul va veni. Soseşte şi duminica în cauzã, se face şi ora 11 şi nimic. Lumea, venitã în numãr impresionant de mare, încât stãtea acum şi pe afarã, a început sã şuşoteascã vrute şi nevrute despre pãrinte, cãci iatã, se fãcu ora 11,30 iar despre diavol nimic. Pãrintele ieşind la predicã le zise, cã în adevãr, diavolul e neserios, pentru cã nu a venit, dar, cum de au venit atât de mulţi sã-l vadã pe diavol când pentru Dumnezeu, care vine sigur în fiecare duminicã, vin atât de puţini?

###

Daniel Puia Dumitrescu, profesor de religie.

Licenţiat in Teologie pastoralã la Facultatea de Teologie din Sibiu

Master cu merit al Universitãţii din Leeds din Anglia, in Teologie Liturgicã

Doctorand al Universitãtii Durham- Anglia, la catedra de Studii Euharistice, preot-profesor Andrew Louth

Volum de poezie “Mugur de stâncã”, ed. Marineasa, Timişoara, 2005