În ciuda explicaţiilor noastre, cã sã vezi chitanţa pentru examen, primim invitaţia de a le lãsa în sala de examen, deşi a mea nu era pentru examenul ce se desfãşura în acel moment. Ieşim şi sã uit la uşã. Pe undeva, puţin mai jos de mijloc, era scris programul, de luni pânã vineri, ora…
Pornesc la drum bucurându-mã uşor de fulgii lui februarie. Şi totuşi nu pricep de ce atâta superioritate în acea intrebare. Cã bineînţeles nu se aşteaptã la un rãspuns de genul “azi nu ştiu sã citesc uşile”! Pãi şi-atunci? De ce nu spune cã regulile s-au schimbat? Cã doar niciodatã pânã acum nu ne-a arãtat vreo limitã în dialog.
Hm, dar poate cã aşa se face. Fãrã anunţ. Fãrã preaviz. Doar respingerea de a asculta, de a primi şi nici o explicaţie. Doar regulile existã de la bun început. Cã aşa e modelul, venit de sus, din vechime. De ce sã-l schimbãm acum? E mai comod sã respecţi o regulã ce e în favoarea ta.
Protejat de uşã ajungi sã îţi creezi lumea dupã bunul plac. Repet, având regulile ca sprijin. Lumea ta se ordoneazã. E liniştea de care ai nevoie sã te simţi autoritar, sigur şi nestingherit de imperfecţiuni. Viaţa e mai curatã, fãrã zapada nedoritã pe covor, când tocmai terminaseşi curãţenia. Da, atâta linişte…
Mã întorc spre tine acum. Nu ştii sã citeşti pe inima mea? Nici eu nu am cum sã te învãţ. Privesc miratã spre tine şi nu-mi rãmâne decât sã-ncerc pânã când am sã gãsesc deschis. Dar nu uita cã s-ar putea sã batã cineva şi la uşa mea…
Pofteşte!
Din când în când câte-o lacrim-apare
şi fãrã durere se-ngroaşã pe geanã
hrãnim cu ea
nu ştim ce firavã stea.
(La curţile dorului- L.Blaga)