Tinerii din salã, dupã decernarea premiilor, au rãmas pentru Ada Milea. Nu mai conta locul, ora, ci doar faptul cã va cânta Ada Milea. Şi, ea vine, împreunã cu alţi trei interpreţi. In câteva momente e linişte în salã iar “Apolodor”, cu al lui dor, a început sã colinde lumea de la un pol la alt pol. Se râde, se aplaudã la scenã deschisã. Se cere bis. Se cânta iar un fragment. Se cere iar bis. Acum intervine prezentatorul. Fãrã sã-şi dea seama întrerupe tocmai naşterea celui de-al doilea bis şi se încurcã la numele vedetei. Sala fluierã. Strigã dupa Ada. Nimic. Ada pleacã. Cu toatã echipa. Şi cu o bunã parte din spectactori, care mai de care supãrat şi nervos. Festivalul merge înainte.

Eh, pânã la urmã, spunea cineva, e bine ca lumea sã te vorbeascã. Fie de bine, fie de rãu. Pentru cã doar aşa nu te poate uita. Si e ceva sã rãmâi în mintea oamenilor. Trãieşti mai mult. Aşadar, pentru unii festivalul se va opri aici. La dezamãgirea de a nu fi primit încã un bis.

Dar finalul a fost cu totul altul. Dupã recitalul celor de la Sfera, echipa FJT a fost urcatã pe scenã primind aplauzele celor care au rãmas pânã la acel moment.

Aceşti din urmã spectactori au ştiut sã întoarcã în mulţumire efortul depus de FJT spre a realiza festivalul.

Premii, recitaluri, atmosfera confortabilã, tineri, frumuseţe, capacitate tehnicã impecabilã, invitaţi, zâmbete, dans, muzicã, teatru, multimedia, aplauze. Pentru mine astfel va rãmâne JOY ART Festival în memorie.

Greşelile se vor pune pe hârtie, se va ţine cont de ele la anul. Si poate atunci, mai mulţi vor fi mulţumiţi de festival. Chiar dacã nu vor câştiga un premiu, vor înţelege cã, în cele din urmã, JOY ART Festival este un prilej de sãrbãtoare în artã, pentru cã se pun în luminã talente. Şi cine are ochi, sã vadã şi cine are urechi, sã audã.

Noapte bunã!