Sã ai puterea de a te bucura de orice ţi se întâmplã este rotiţa care menţine, cumva, rostul vieţii. Bucuria de a trãi noi experienţe fãrã a le eticheta bune sau rele este cea care ne îndeamnã pasul înainte şi gândul spre cunoaştere.
Aşa am pornit eu pe drumul cãtre Italia, fãrã a aştepta ceva anume ci doar pregãtitã de a accepta noul. Prima noapte a fost în gara din Milano. Am ajuns la ora 0.33 şi cum toate pãreau deja prea târzii am hotãrât sã rãmân acolo alãturi de alţi întârziaţi cãlãtori, unii dintre ei nesfiindu-se sã doarmã pe bãnci îmbrãcaţi la costum. Orele au trecut citind “Cercul Poeţilor Dispãruţi”…Gara, în lipsa trenurilor zgomotoase, pãrea ea însãşi un poem rostit de capetele de piatrã cocoţate pe ziduri de atâta amar de vreme.
Oraşul Milano impresioneazã prin Duomo, prin Scala, într-un cuvânt, prin centul turistic unde firme dintre cele mai alese îşi expun mãrfurile, de la haine la bijuterii, de la pantofi la ceasuri. Oamenii parcã ar fi desprinşi din revistele de modã neîncercând sã stãrneascã invidia nimãnui ci doar admiraţia tuturora.
Urcând Duomo-ul am avut sentimentul unei întoarceri în trecut, în vremurile când biserica impunea lumii sensul şi destinul ei. Zidurile cetãţii din Piacenza, un oraş apropiat de Milano, mi-a stârnit însã fiorul inchiziţiei. Pe de altã parte, acest oraş, în plinã zi de toamnã, cu ploaie mãruntã şi vânticel blând, era materializarea melancoliei, o prea dulce şi doritã melancolie.
Roma m-a dezamãgit. Multe clãdiri noi şi centul istoric atât de separat de oraş deşi se afla în mijlocul lui. Mulţi turişti, mulţi negustori, dar nici un glas din partea statuilor cu priviri autoritare.
Mi se fãcuse dor de simplitatea de-acasã, de liniştea oraşului meu, de zâmbetul surorii mele, de îmbrãţişarea iubitului, de glumele colegilor, de prieteni, de tot acest univers neistoric ci doar prezent, doar al meu.
Am plecat din Italia fãrã a-i înţelege splendoarea, grandoarea sau farmecul ei, descoperindu-i un trecut pasiv, obosit şi tãcut.
Un ultim popas în drumul spre casã a fost în Budapesta. O capitalã ce înglobeazã în structura ei rigurozitatea şi severitatea unui imperiu apus, imperiul austro-ungar.
Parcul de pe malul Dunãrii evocã sufletului amintirea unui rai dorit şi a unei dragoste desãvârşite. Muzica simfonicã rãsunã pentru fiecare frunzã, pentru fiecare trecãtor, pentru fiecare clipã de visare, în ritmul ei dansând fântâna artezianã în formã de cerc, admiratã de îndragostiţii întinşi pe iarba verde.
In cãlãtoria mea, am întâlnit atât în Italia cât şi în Ungaria, români care lucreazã în aceste ţãri. Surprinzãtor viaţa lor nu e roz precum mulţi se vor grãbi sã spunã. Din contrã. Dupa o vreme, constatã cã banii râvniţi nu sunt totuşi chiar aşa de mulţi, cã munca le ocupã tot timpul, cã dorul de a fi acasã, de a fi printre “ai tãi” e mai puternic decât de aşteptau şi toate puse cap la cap dau un gust prea amar decât necazurile altui om în jurul vârstei de 30 de ani.
Dupã douã sãptãmâni paşii mei gustã cu însetare din pãmântul României. Ar fi minunat ca fiecare sã poatã avea şansa de a trãi mãcar o zi în alt loc, în altã limbã ( mai ales dacã nu o cunoaşte), în alt fus orar, în altã culturã, interacţionând de voie- de nevoie, cu oameni ce îşi preparã un alt meniu al zilei.
A fi cel puţin pentru o zi strãin de toate lucrurile comune şi de obiceiurile oamenilor, abia atunci se aflã ce înseamnã flexibilitatea gândirii propii şi cizelarea personalitãţii. A avea cu ce anume sã compari un stil de viaţa, o tradiţie, un principiu, o legãtura socialã este cheia ce deschide cutia Pandorei care îţi dã posibilitatea sã alegi, sã cântãreşti, sã judeci, sã pleci sau sã rãmâi.
Eu m-am întors acasã. Intotdeauna. Pentru cã aici pânã şi singurãtatea îmi aparţine într-un mod plãcut. Si asta conteazã. Mult.
Drum bun ţie, cititorule!