Viaţa unei persoane cu handicap sau a uneia aparţinând unei minoritãţi etnice, sexuale sau de orice altã naturã, sau a aceluia ce într-un fel sau altul este diferitã de restul societãţii, devine calvar atunci când cele mai mãrunte nevoi ajung o problemã majorã. Mã refer la nevoi ca spãlatul corpului, accesul la WC sau ieşitul în oraş, plimbarea cu autobuzul.

Am întâlnit oameni cu handicap fizic şi mental şi recunosc cã m-am simţit puţin speriatã. Pãtrunsesem într-o lume total diferitã de ceea ce ştiam eu. Pânã şi zâmbetul lor era altfel, pânã şi gândul le era zâmbet.

Aceşti oameni m-au învãţat ce înseamnã a fi curios sã cunoşti pe cineva, sã accesezi universul altei persoane.

Am întâlnit homosexuali şi am aflat despre tãcerea lor ce îi salveazã adesea de la un conflict, de la un refuz la viaţa socialã.

Ei m-au ajutat sã înţeleg restricţia complexului de valori şi de principii, linia ce delimiteazã noţiunea de normal. Existã atâtea cazuri ce intrã la categoria tragic cu fiinţe umane încât mi-e ruşine sã îmi mai spun om.

Libertatea mi-o acordam cel puţin în spaţiul intim, chiar şi intimitatea prietenilor, ori am aflat acum cât de firavã e aceasta în lumea lor, a celor speciali.

E copleşitor de trist momentul când vezi cã indiferenţa este mai bunã decât implicarea!

Dar cui sã îi ceri socotealã? Sã îi arãţi o lecţie de dragoste? Eu sunt grãbitã. Tu, poate, ai altã scuzã. Şi uite cum, alegem fiecare ce anume ne defineşte ca om, ne structureazã destinul în istorie. Sã alegem mereu cu ochii larg deschişi.

Indrãzneşte sã exişti acolo unde sensul firului de aţã nu este de a fi cusut, ci de a coase.