Oare cât ne mai pasã de tinerii, acei liceeni, care cu ghiozdan şi blugi- mai largi sau mai strâmţi, dupa posibilitãţi coane, Fãnicã! – se sãrutã în spaţiul public, în faţa noastrã, langã noi, cu o nonşalanţã de-a dreptul surprinzãtoare?
Bunicii se uitã pe furiş rumegând în sinea lor – sau chiar vizibil?!- o iubire din vremea apusã când era atât de intim sãrutul încât împlinirea lui ajungea o adevãratã tainã.
Pãrinţii fug cu gândul la propii lor copiii şi nu le este prea uşor sã îşi imagineze cã poate şi ei, în altã staţie, se sãrutã fãrã vreo îngrijorare- dar ajung ei acasã!
Eu îi privesc “întâmplãtor” şi mã mut aiurea în versuri disperate: “ unde cauţi tu, unde cauţi tu iubirea? /nu ştii cã-i aici” ( Taxi ) “ şi vreau când vine noaptea s-adorm cu glasul tãu/…şi-atunci când mã trezeşte o razã-n zori de zi/ vreau tu sã fii “ ( Hara ).
Sãrutul oricât de teatral l-am învinui a fi în filme- deşi uneori suntem geloşi, aşa în adâncul adânc al minţii pofticioase- ne impresioneazã şi ne trezeşte dorinţa de a-l avea. Dar singurãtatea nu se poate sãruta. Nici mãcar în ciudã.
Pun capul în pernã- hm, ar trebui sã îmi iau una mai mare! Afarã plouã. Iar tu prea departe- la prea multe alte staţii de autobuz. “Fulgera noaptea când ai dispãrut/ rãtãceam, nu ştiam ce-i de fãcut/ peste munţi ,peste vãi ploua mereu/ şi de-atunci plouã şi-n sufletul meu” ( Bosquito ).
Iar mâine când am sã îi vãd sãrutându-se, o sã mã uit la şoşea… Acolo, în fuga maşinilor, timpul trece mai repede- ipotetic şi haotic.
“Toamna îmi îneaca sufletul în fum/ toamna-mi poartã-n suflet roiuri de frunzare/ dansul trist al toamnei il dansãm acum/ tragicã beţie, moale legãnare// Ochii mei au cearcãn/ ochii tãi sunt puri/ câtã deznãdejde paşii noştri mânã/ ca un vânt ce smulge frunza din pãduri/ ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţânã// Mâine dimineaţã o sã fim strãini…” ( Tudor Gheorghe ).
A venit 6-le. Eu pe ãsta îl aşteptam. Dar tu sãrutã mai departe…Fie şi doar aşa, în ciuda frigului de pe stradã!