Este momentul delicat când pus în faţa faptului împlinit încerci sã rãmâi în picioare, sã îţi susţii actele de voinţã sau pe cele întâmplãtoare care au fãcut ca tu sã nu îţi poţi îndeplini sarcina faţã de cineva. Sã fie vorba de control? Sau de neputinţã?
Paradoxal, oricât de rãnit s-ar simţi celãlalt pentru cã nu ai fost acolo, pentru cã nu ai fãcut aia sau cã nu ar fi trebuit sã faci ceva anume, decepţia se naşte în primul rând în tine. Acolo, unde, la baza aranjãrii principiilor începi sã sapi şi, toate argumentele amintite mai sus, nu urmãresc sã fie justificative pentru iertarea din partea celuilalt ci pentru propia ta personalitate.
Cine ne întreabã cum ne simţim când cineva e decepţionat de noi? Cui se împarte dreptatea? Cine e victima? Unde sã ceri rãspuns? Cât de mult se stirbeşte relaţia? Şi câte şi mai câte întrebãri… Suntem strãini de multe cuvinte, iar astfel de mult prea multe rãspunsuri… Faptele devin trecut şi nimic nu mai schimbã istoria. Rãmâne aşadar o singurã întrebare: cum ne acceptãm trecutul?
Era la un moment dat o micã glumã …In sala de judecatã, avocatul apãrãrii îşi susţine pledoaria, la care judecãtorul rãspunde: “ai dreptate”. Urmeazã avocatul acuzatului care dupã o serie de argumente primeşte acelaşi rãspuns: “ai dreptate”. Atunci un om din salã exclamã: “ cu tot respectul, dar nu puteţi da dreptate şi unuia şi altuia”. La care judecãtorul rosteşte: “ şi tu ai dreptate”. Iatã dreptatea…! De partea tuturor. Depinde ce judecãtor ne va da verdictul. Şi pânã una alta, noi înşine suntem propii noştri judecãtori.
Un alt cadru, o altã scenã. Aceeaşi doi oameni. Câtã tãcere…! Timpul nu se opreşte din mãsurat. Ce mai aşteptãm? Ce mai aştepti?
Eu am cerut iertarea.