Pentru mine acel 11 a fost o trezire din idealul secolului XXI. Pentru mine toate aveau rostul lor, un rost cãruia, deşi nu îi vedeam colţurile, îl acceptam taciturn din ignoranţã sau nepãsare, aşa cum era.
Imaginile prãbuşirii celor douã turnuri din New York a fost nu atât un şoc – Doamne, chiar se întâmplã, nu este un film! – cât naşterea în mine a incertitudinii privind credinţa, firescul legilor, siguranţa socialã, într-un cuvânt, viaţa!
Ceea ce a urmat de atunci, atentatul din Madrid şi din Londra au fost menite sã îmi aminteascã acele sentimente din respectivul 11, fãrã a le amplifica, fãrã a le micşora. Era precum rãsfoirea unui album al altei persoane, de care am uitat ce grad de rudenie mã leagã.
Azi comemorarea lui 11 septembrie 2001 mi-a pus telecomanda în mânã şi am schimbat canalul de ştiri. Un sentiment de apatie îmi ţinea ochii şi gândul departe de doliul încã viu din mulţimea adunatã acolo. Nu mai recunoşteam în cuvintele, în rugãciunile sau în plânsul lor, lacrimile mele, speranţa mea sau compasiunea mea.
Moartea de nu e de la Dumnezeu, de la oameni sigur ni se trage. Si apoi, de unde putere sã te împotriveşti trecutului? De unde sens? De unde…
Timpul se deşirã fãrã glas în momentul de reculegere.