Am iesit din nebuloasa rutina chiar azi cand mai sunt doua-trei zile de vara, soare, vacanta si ce-o mai fi fost de facut pana acum. Dar totusi mai am ceva timp la dispozitie ca sa recuperez, macar partial, buna dispozitie. În loc sa intru în panica, ma relaxez (doar e dimineata! ) si cu ochii pe fereastra încerc sa pun în functiune mecanismul responsabil cu ideile. Mai greoi, scartaind, porneste in cele din urma…”Plec la mare!”, imi spun. Dar parca stau prea bine in fotoliu pentru un drum asa de lung. Si agitatie, lume multa, mai bine nu….Sunt obosita de toate astea. As vrea sa sa fiu singura, departe de zgomote si de programul de robotel din fiecare zi. Deci anul asta sar peste mare.

Mintea mea se mai incordeaza o data si din toata amorteala se dezmeticeste un gand…ce-ar fi…ce-ar fi daca nu as face nimic? Ce-ar fi daca as ramane in fotoliul meu de langa fereastra si as sta pur si simplu? As avea avea liniste, ca doar sunt singura în sfarsit, si as avea timp sa ma bucur de ea, doar am zilele astea numai pentru mine.

Plictisitor, ar spune unii. Cum sa nu te duci la „distractie”? Nu stii sa îti traiesti viata! Si alte de-astea, dar m-am hotarat sa-mi dedic numai si numai mie acest timp liber. Sa stau acasa unde-i mai bine ca oriunde, singura, dar nu oricum. Am sa renunt la comportamentul mecanic. Si la orice ganduri care sa imi tulbure linistea. Raman în prezent, doar eu… aici si acum. În acest fel am simtit ca trebuie sa fac deconectarea de cotidian, facand ceva absolut banal, dar constienta de faptul ca fac acest banal.

E fantastic atunci cand te trezesti, te scoti din priza si deschizi ochii, sa te privesti…apoi sa privesti in jur ca dupa o lunga hibernare în rutina. Mecanismul asta care absoarbe constienta a fost invins din nou azi. E prima mea dimineata de mini-vacanta in care eu stau pur si simplu…. si zambesc. De ce? Pai doar pentru ca ma uit in continuuare pe fereastra si vad un furnicar agitat de oameni cu ochii inchisi care merg într-o mie de directii fara sa o gaseasca pe cea buna. Si nu o gasesc pentru ca nu exista.

Singura „directie” buna este aceea pe care o gasesti cand te opresti. Atunci nu mai exista puncte cardinale spre care sa te indrepti. Exista doar clipa de acum, existi doar pe verticala.

Si din cauza asta zambesc. Pentru ca am vazut astazi parca pentru prima data ce frumoase sunt diminetile de august tarziu. Mai ales cand nu trebuie sa faci nimic special si cand alegi sa renunti la cele o mie de planuri posibile de vacanta in favoarea unui fotoliu si a unei ferestre. Nu am nevoie de nimic, de fapt. Am liniste si tot ceea ce initial am crezut ca voi gasi undeva, departe, intr-un loc nou.

Si pana la urma ce daca e deja august? Nici nu conteaza ca e vara sau iarna. Nu mai conteaza nici daca e vacanta sau nu. De acum voi face ca toate zilele sa fie ale mele si toate lunile sa treaca pentru mine si nu pe langa mine.

Voi pleca poate si la mare intr-un final…sau undeva…ma voi gandi atunci. Acum nu fac altceva decat sa privesc, iar si iar, ca pentru prima data, ceea ce nu am observat pana acum: oamenii, drumul, copacii, copiii…

Ma simt ca intr-un cantec vechi, care mi-a placut dintotdeauna, fara sa stiu de ce, pana acum, ”what a wonderful world” ! (Louis Armstrong )

###

Camelia Vişan