Bukowski sau poetul nedreptăţit de romanele sale
La Editura Polirom au apărut, în 2003 şi 2004 romanele scriitorului american Charles Bukowski: \”Femei\”, \”De duzină\”, \”Factotum\”, \”Poşta\”. Meritul este de a impune conştiinţei cititorilor români numele unui scriitor important al Generaţiei Beat din America. Vina este că îl impune numai ca prozator.
Bukowski este în primul rând un mare poet. Faptul ca poezia lui n-a fost tradusă la noi (sau cei de la Polirom n-au aflat că el a scris mai ales poezie) ţine de motivele comerciale ale editurilor. Cartea trebuie, în primul rând, să se vândă. Şi oricine ştie că proza se vinde mult mai bine decât poezia. Din acest punct de vedere, prozatorul Bukowski i-a făcut un deserviciu poetului Bukowski.
Poezia lui Bukowski(1920-1994), aproape contopită cu propria viaţă, prezintă cartierul tipic american, mixând pe fundalul monotoniei existenţei şi a rutinei zilnice ritmuri sarcastice ale violenţei domestice, ale micilor drame şi ale urbanismului sordid. \”93 la suta din operă este autobiografie\” susţine poetul şi nu există motive de a pune la îndoială spusele sale, având în vedere că printre slujbele sale se numără: şofer de camion, paznic la o benzinărie, liftier, angajat al poştei, că în adolescenţă consumă alcool în cantităţi mari, ceea ce-i va produce, mai târziu, un ulcer şi o internare la dezalcoolizare şi că moartea sa este provocată de leucemie.
Într-un astfel de mediu al cartierelor din Los Angeles-ul anilor 60-70, o mostră de poezie este următoarea: \”din patul meu/privesc/3 păsări/pe un fir de telegraf. /una zboară/departe. /apoi/alta. /rămâne una/apoi /şi ea/dispare./ Maşina mea de scris e/piatră de mormânt/neclintită./ sunt redus/la privitul/păsărilor/chiar mă gândesc/să te/las/să ştii asta,/nenorocitule.\”
Poezia are la Bukowski valoare de jurnal simţindu-se uneori un iz de melancolie şi nostalgie străbătute de imaginea beţivilor cu alcoolul scurgându-li-se pe tricou sau de fantoma unui tată violent maltratându-şi soţia şi/sau copiii.
Sunt imagini ale poeziei de care cititorul român obişnuit este, cel puţin deocamdată, văduvit. E drept că apar astfel de imagini şi în romanele invocate, dar n-au forţa esenţializării trăirii din poezie. Sunetul răsfoirii unei cărţi poate însă, în ziua de azi, să fie înlocuit de dublu-clic-ul de mouse. În fond, e plin internetul de pagini despre Bukowski şi nu puţini interiorizează \”după ureche\” vibraţiile unei poezii dintr-o lume doar aparent cunoscută:
\”tomberoanele oraşului se umplu
casele de nebuni se umplu,
spitalele se umplu,
cimitirele se umplu,
nimic nu se umple.\”
.
Cartierul american proiectat prin imitaţie în spaţiul mioritic
Literatura română tinde să-şi găsească în ultimul timp modele în cea americană (Bukowski, Jack Kerouac, Ferlinghetti, Allen Ginsberg), dar asimilarea modelelor se face într-un mod eronat, greşeala fiind de preluare şi de lipsă a suportului motivaţional. O demonstrează aşa-zişii douămiişti care \”traduc\” revolta originală a Generaţiei Beat într-un soi de teribilism manifestat prin terapii individuale, refulări şi violenţă verbală. Cam asta am înţeles noi, românii, aflaţi la capătul telefonului fără fir al literaturii. Au spus poeţii americani \”revoltă\”, la noi a ajuns \”înjurătură\”; au zis ei \”fuck it\”, la noi a ajuns \”scriu despre sex, ce p.. mea\”.
Trecerea de la Bukowski la \”Fişa de înregistrare\”, \”69\”, chiar şi \”Băgău\” este mai abruptă decât cea de la vagabondul lor la al nostru. Adică de la sticla învelită în punga de hârtie maro la punga de aurolac cu voma la vedere.
Cum s-a întâmplat, am putea spune, că o literatură europeană (chiar şi est-europeană fiind) s-a apucat să treacă oceanul în căutare de modele? Când şi-a făcut simţită prezenţa la noi poezia cartierului? Păi aproximativ când a apărut scris cu litere de-o şchioapă Coca Cola sau McDonalds pe toate gardurile capitalismului, când am început \”să visăm la geaca de blugi\” sau, dacă vreţi, când ochii ni s-au zgâit la ştirile de la ora 5. Cu alte cuvinte, când am devenit consumatori. În societatea de consum care ne aruncă în simţuri alice ale \”realităţii\” în direct plaiul mioritic a căpătat, prin imitaţie, relief de ghetou cu gesturi reflexe de dus punga la gură (cu variantele: praful la nas, acul spre venă). Vorbim despre literatură, desigur.
Cine să fie de vină? Bukowski, bineînţeles. Ori telefonul fără fir. Ori eşti bolnăvioară, drăguţă mioară…